Arhive pe etichete: politie

Acţiunea „Accidentul”

Azi, am trăit dureros, sensibilitatea de părinte.

Întorcându-mă din oraş, soţia, cu lacrimi în ochi, îmi întinde telefonul, scâncind ceva nedesluşit.   De fapt, eu sunt tamponul tuturor surprizelor.

În telefon, o voce prevenitoare, îmi spune:–„ Sunt X de la Poliţia Capitalei, şi îmi pare rău să vă anunţ că fiica dv a avut un incident, din care o persoană a fost spitalizată.

Acum este la noi, interogată de un procuror , după care urmează să fie arestată. Am înlemnit, iar personajul, după ce a aşteptat efectul, a continuat înţelegător.

Mai există o posibilitate, ca dacă încheiaţi o înţelegere cu părinţii copilului pentru contravaloarea spitalizării, de15000 roni,  cazul să fie închis.şi fiica dv. să nu fie arestată.

Îi răspund:

–„Refuz să cred, vestea, ştiind caracterul blând al fiicei mele”.

–„Mi-am dat seama că a fost un moment stupid, şi de aceea v-am sunat.

Parcă cele spuse nu se legau.

Mintea mea lucra în două faze, dar nu puteam să-mi las copilul în necaz. Am cerut un respiro, să văd ce bani pot împrumuta.

Foarte înţelegător, mi-a dat un răgaz de o jumătate de oră.

Am alergat la câţiva vecini şi am reuşit să strâng 7000 roni.

Îi spun, mă înţelege, vorbeşte cu părinţii, că e-n ordine, dacă mă angajez în scris, să le plătesc diferenţa în 30 de zile.

Accept şi urmează să mă întâlnesc cu mediatorul în scurt timp, să-i dau banii.

Ceva însă, în mintea mea îmi spune că nu e-n ordine. Sun la 112 şi relatez cazul.

O doamnă mă opreşte autoritar să nu fac gestul.

Sau, dacă nu mă credeţi, că sunteţi escrocat, daţi-mi telefonul fiicei dv. să o sunăm noi, să vă liniştiţi.

Dar mergeţi imediat la circa de Poliţie şi anunţaţi cazul.

–„Nu merg Doamnă, iar birocraţie…, iar declaraţii scrise.!”

Între timp, aşa zisul poliţist, mă sună pe mobil, şi-mi reproşează că am sunat 112.

Bănuiala mea creşte, şi merg la poliţie. Foarte receptivi, vor să organizeze un flagrant.

Se pregăteşte echipajul destinat flagrantului, dar X nu mă mai sună.

Nedumeriţi, ne uităm unii la alţii.

Le spun:

–„După ce am sunat la 112, personajul mi-a reproşat că am făcut-o, dar nu am înţeles, de ce această indiscreţie, când ştiu că se urmăreşte lichidarea flagelului.

E drept, când vorbeam cu 112 , aveam telefonul în buzunar, deschis, la solicitarea lui X pentru o mai operativă comunicare.

–„Asta este, v-a auzit vorbind cu 112. Nu mai putem organiza flagrantul, nu vă mai caută individul.

–Posibil, m-a sunat de pe un număr privat, adaug eu.

Înapoiat de la Poliţie, am restituit banii împrumutaţi, şi am ascultat îndurerat mustrările fiicei şi ginerelui, că m-am lăsat păcălit, ba i-am panicat şi pe ei.

Retras în deliberare cu mine însumi, am tras concluzia că eu m-am purtat ca un părinte- cetăţean, demn. Şi mă simt mândru.

Nu puteam însă accepta auzul fin al escrocului, şi mi-am spus atunci, că iar am fost manipulat, întrebarea lui cu 112, fiind probabil o verificare de rutină, la care eu, ca orice om cinstit, am luat plasa inerentă.

Am omis să spun că „X” mi-a trezit bănuiala, când m-a prevenit să nu discut nici măcar cu taximetristul, despre caz.

Odată intrată bănuiala în mine, nimic n-a mai oprit-o.

S-a petrecut azi, 9 aprilie, între orele 12 şi 15.

Absolut autentic. Trist, dar românesc.

Onu

Reclame

18 comentarii

Din categoria Pagini de Jurnal, râsu-plânsu

MILICA

Motto: ”Eşti stăpân pe capul tău, ori la bine, ori la rău”. – Proverb românesc

O poveste tristă, dureroasă, cum nu se poate imagina, viaţa Milicăi, sora mea cea mai mare, fiica din prima căsătorie a mamei. Tristă, cum nu şi-a dorit nimeni să fi fost; o tristeţe asupra căreia reflectezi zadarnic ! Deseori, m-am întrebat, care să fie cauza comportării ciudate, a unor copii, crescuţi sub acelaşi acoperământ sufletesc părintesc, fără nici o altă discriminare, decât propriile percepţii absolut exacerbate de o sensibilitate excesivă. De fapt, particularitatea Milicăi, era un fel de neîncredere în propriile rude, motiv pentru care, se simţea parcă mai bine printre străini.

Ciudată, pentru că, noi, ceilalţi copii, simţeam bucuria petrecerii timpului, în familie, unde  sfârşitul de săptămână, era prilej de încântare sufletească, datorită grijii mamei, să ne simţim cât mai bine, în caz  că nu mergeam în vizită la cunoştinţe din comună. Uneori, m-am întrebat, dacă motivul, ciudăţeniei preferinţei Milicăi, nu era firea destul de ironică a tatălui nostru, fire care mă deruta şi pe mine câteodată, deşi am înţeles mai târziu, că nu-şi dorea acest fapt.

Chiar dacă era un dascăl erudit, cu fire de artist – cânta emoţionat la vioară, scria literatură şi organiza serate şcolare, în care nu lipseau piesele de teatru, folclorul – cântece, dansuri populare şi scânteierile specifice umorului şi înţelepciunii noastre populare. Dar înclinaţia către glumă şi ironie, era un obstacol greu suportabil, în relaţia tată-copii.

Cu durerea în suflet, pe care o trăiesc pentru Milica, îmi vine să strig în lumea largă,  să mă audă toţi cei , care sunt şi vor fi părinţi:  ”Părinţi, nu vă complexaţi copii, nu le ştirbiţi bucuria încrederii în propriile lor forţe, nu-i dezarmaţi in faţa obstacolelor vieţii, printr-o ironie, dusă la neînţelegere de către sufletele lor în formare; nu abuzaţi de glume, ce nu pot fi înţelese; nu insistaţi în a vă impune personalitatea stresantă, ca pe o povară complexantă, care le poate ştirbi dureros şi tragic, viaţa în pregătirea pentru vicisitudinile la care va fi expusă !”

Poate că aşa a fost soarta Milicăi: să pătimească de copil, să creadă că în viaţă i se cuvine prea puţin, să se mulţumească modest şi răbdător până peste poate, lipsită de îndemânarea necesară să-şi exprime dorinţa fără drept de refuz, fără bucuria copilăriei neresemnate; cu impresia că n-are dreptul să-şi pretindă măcar iluzia unor fantezii copilăreşti.

Trist, dureros de trist s-a petrecut viaţa Milicăi. Iar sfârşitul …, sfârşitul, …fulgerător si tragic. Interesant şi revoltător, cum un început promiţător, pornit într-o frumoasă lună pariziană de miere, avea să se spulbere în neputinţa abţinerii de la plăcerile alcoolului. Poate zămislită într-o clipă de nesăbuinţă a unui soţ alcoolic, poate într-un imbecil iureş al astrelor, poate din complexul de nepersonalitate la care duce o exigenţă neinspirată a unui părinte, având probabil propriile sale frustrări; toate aceste “poate” la un loc , parcă s-au învălmăşit în firea fragilă şi delicată a Milicăi, făcând din ea victima uşoară şi sigură a unui sfârşit tragic, datorat inconştienţei unui soţ bestializat de orbirea pe care o produce excesul de alcool.

S-a  întâmplat într-o noapte geroasă de iarnă. Au inceput de cu seară să bea. Ea, Milica,victima complexului de inferioritate, care i se incumbă involuntar unui copil, nu s-a gândit că dacă îi va ţine tovărăşie la băutură soţului său, acesta îi va aprecia gestul cu o invitaţie de a ieşi din casă, când organismul ei fragil nu a mai suportat ingurgitarea băuturii. Ea, sumar îmbrăcată, nu a rezistat gerului şi a intrat in casă, implorându-l să o lase să se încălzească puţin. El, bestia, a început să o bată, cu un lemn de la soba de încălzit; şi după ce ea şi-a pierdut cunoştinţa, a continuat s-o lovească în neştire. Nu a rezistat loviturilor. A doua zi, cu o voce derutantă, ucigaşul a anunţat-o telefonic pe sora noastră Geta, că nu ştie ce are Milica şi să meargă la ei. Aici ar fi de specificat efectul complexării, prin pierderea simţului realităţii, la care duce o educaţie, eu am să-i spun blând, nereuşită.

Deşi locuia  nu departe de sora noastră, Milica, nu s-a gândit să se ducă la ea, să prevină tragedia. Îngrozită de presimţiri sumbre, Geta şi-a luat în fugă o haină  şi a alergat  spre casa Milicăi. Spre meritul tăriei ei de caracter, nu a leşinat văzându-şi sora neînsufleţită. Bestia o spălase cu sânge rece de sânge şi o aşezase în pat. Nu reuşise însă, să înlăture urmele înţepăturilor lăsate de cuiele din unealta crimei – o şipcă din lemnele de la sobă . Sunt ani buni de atunci. Mă îngrozesc şi mă minunez de tăria sufletească a Getei. Cu vocea înecată de plâns, i-a spus: ”ai omorât-o în bătaie!”  Şi-a sunat o colegă al cărei soţ lucra la Poliţie; apoi a chemat Salvarea. Totul s-a derulat aproape ameţitor de iute. Pe ucigaş, l-a luat Poliţia, după o bătaie – pe loc, soră cu moartea, el nevoind să-şi recunoască fapta criminală. Mi-a povestit Geta, din relatările prietenei ei. Revoltaţi de spectacolul corpului neînsufleţit al Milicăi, poliţiştii au făcut primul act de justiţie, până când bestia a relatat totul: i-a cerut să bea alături de el, şi când ea n-a mai rezistat, a dat-o afară, jignit că-l refuză. După ce a plâns un timp la uşă şi nu a mai rezistat frigului a intrat; implorându-l,  s-a încleştat de picioarele lui; gestul ei disperat, l-a turbat,  şi a lovit-o în neştire până nu s-a mai mişcat. A spălat-o, a pus-o în pat şi a chemat-o pe Geta.

Ucigaşul a primit 17 ani de detenţie, dar asta nu ne-a ajutat cu nimic; Milica ne lipsea …

Acum, retrospectiv, mă întreb: dacă  ar fi avut o altă viziune asupra vieţii asupra încrederii în sine, Milica ar fi acceptat o convieţuire cu un beţiv ? De fapt, este condiţia reprobabilă, pe care o suportă multe femei, poate victime ale aceluiaşi complex al depersonalizării ! Respectul de sine pe care-l incumbă conştiinţa de sine, ar fi pus-o măcar pe gânduri asupra statutului său de viaţă ?

 PS: Răspunsuri imposibile; doar supoziţii inutile. Multe femei, nejustificat, suportă vitregia consecinţelor entuziasmului pripit, al iluziei ! Rămân totuşi la convingerea că o educaţie adecvată în familie, “cei şapte ani de acasă” constituie condiţia necesară şi obligatorie a unor premise de bun augur pentru o viaţă normală, civilizată. Am simţit în propria-mi viaţă, nevoia unei educaţii a încrederii în sine, a consolidării suportului  din tine însuţi, ca o trambulină de lansare în vâltoarea abisală a vieţii. Dar despre asta, mâine, în lumina altei stări sufleteşti.

? Onu Ionescu

49 comentarii

Din categoria De acasă ..., Univers feminin

ANCHETA II

Pe scurt, povestea celor doi era următoarea: s-au căsătorit de tineri, din dragoste, cu totală dăruire din partea ei, care cu multă bucurie, declara fără rezerve că el era primul bărbat pe care-l cunoscuse; spre nenorocul ei, băiatul nu s-a dovedit prea descurcăreţ în viaţa socială, nereuşind mult timp, să-şi găsească mijlocul pentru câstigarea existenţei …

 

La început, n-au fost probleme, înflăcărarea pasiunii ei ţinând loc şi de bunăstare, şi de serviciul care lui a început să nu-i mai lipsească  … A venit însă şi copilul, o dulceaţă de fetiţă, care-şi revendica dreptul ei de timp, din bugetul familiei. Soţul şomer a înţeles, că oricât i-ar place traiul pe salariul soţiei, trebuie să-şi găsească un rost în societate, şi să se angajeze undeva. Şi a reuşit …

A apărut o altă situaţie …învăţat să bage mâna până la cot în veniturile soţiei, a început să confunde gestiunea serviciului unde era angajat, cu poşeta soţiei, în legătură cu care, Roxana, în pasiunea ei necugetată, nu s-a gândit să stabilească nişte limite. Şi, puţinul neobservat la început, în gestiunea patronului, a devenit caz penal, de unde a şi pornit năruirea idilei Roxanei, aflată la un moment dat, în situaţia de a umple golul bugetar produs patronului, de odrasla ei răsfăţată peste limită şi pe care “aceasta”, soi rău, nu era în stare s-o înţeleagă. Momentele de tensiune n-au îndreptat situaţia, neînţelegerile căpătând accente dramatice.

S-a ajuns până acolo că el a trebuit să fie salvat de închisoare, pentru delapidare. Şi tot pe spezele Roxanei, care a contractat un împrumut înrobitor, de la bancă. Vai, sărmana, colac peste pupăză, a venit şi atitudinea lui adulterină, prin care se înstrăina şi puţinul rămas din salariul subţiat de rambursările la bancă. Fetiţa a crescut, în durerea discretă a mamei, a absolvit o facultate, dar nu a reuşit să-şi înduplece tatăl să-şi revină pe făgaşul normalităţii. Roxana a început să aibă probleme de sănătate şi, de parcă s-ar fi dereglat nervos, a hotărât că, mai bine să-l ştie mort,decât în braţele alteia.

Fără să primească vreo idee, din cele ascultate, anchetatorul înalt, a întrebat într-o doară:
– Doamna mai are rude ?
Parcă amintindu-şi brusc, vecina a răspuns neconvingător: pe lângă fiica despre care v-am spus, bunica şi unchiul fetei, după mamă; apoi, rudele lui, dintre care,o soră încercase să-l aducă pe calea cea bună, fără rezultat însă; se mai ajuta înainte cu o mătuşa, din partea tatălui. Dar de când acesteia i-a paralizat soţul, ca urmare a obliterării arterei carotide dreapte – mătuşa nu mai este disponibilă să-i asculte suferinţele, mai ales de când cu fixaţia de a nu-şi pierde soţul în braţele alteia, cu nici un preţ. Ba, mai cred că sfatul mătuşei de a-l părăsi pe nenorocit, a îndepărtat-o şi de aceasta; cum s-a întâmplat şi cu mine când am sfătuit-o acelaşi lucru.

Între timp, medicul îi şopteşte ceva anchetatorului şi ies împreună din camera. Revenit după scurt timp, şi grăbit parcă, îi mulţumeşte vecinei, rugând-o să-l mai contacteze, peste puţin timp. Şi, încă ceva, amintiţi-vă cât mai multe aspecte despre convieţuirea dramatică a vecinei dumneavoastră. Mă interesează pentru meseria mea.

După plecarea vecinei, Anchetatorul s- a dus direct la medicul legist,căruia i-a spus:
– Sunt al tău, numai ochi şi urechi.
– Voiam să-ţi spun că la autopsie, am constatat o sufocare masivă a emisferei drepte cerebrale, lucru care se întâmplă în timpul strangulării; totuşi, gâtul nu prezintă urme de violenţă. Am putea emite câteva ipoteze: una ar fi aceea a asfixierii cu o pernă, dar de ce este afectată doar emisfera dreaptă ? Şi, la fel, de ce fără urme de violenţă ! Fără ca el să fi simţit momentul sufocării ?
– Dar dacă a luat un somnifer, ştiind că suferă de insomnie, poate chiar o doza mai mare ?
– Ştii, că nu eşti departe de rezolvarea cazului ?
– Nu, pentru că nu ştiu să mai continui !
– Bine, dar e foarte simplu ! Întrebarea ta, mi-a dat ideea următorului scenariu foarte plauzibil anatomo- fiziologic: creierul nu funcţionează în lipsa oxigenului, care îi este procurat de curentul de sânge adus prin artera carotidă; ipoteza somniferului, admite varianta netrezirii reflexe în cazul lipsei aportului de sânge oxigenat la creier.
– Tot nu văd legătura !
– Normal, pentru că, tu ai rezolvat, aş zice, intuitiv, cazul general. Ştii doar, că intuiţia este un fel de revelaţie! Ea ne dezvăluie adevărul, fara a face un raţionament. Trecând la raţionamentul medical, situaţia devine astfel: dormind profund, sub efectul somniferului şi, apropo, trebuie să aflu ce au folosit,victima, putem să-l numim astfel, nu s-a trezit la lipsa de oxigen, când era prea tarziu; creierul fusese deja afectat, puterea de reacţie nu i-a mai ajuns decât să schiţeze zâmbetul nedumerit de ce i se întâmplă, ca o stare apneică în somn, după care, s-a stins.

– Să cred atunci, că soţia, i-a presat artera carotida în timp ce dormea şi i-a provocat astfel moartea ? Dar cum s- o fi făcut ?
– Simplu, cu arătătorul de la o mână sau de la ambele mâini, acoperit cu un material care să nu lase urme de ADN si care a fost apoi aruncat oriunde, sau, pur şi simplu, ars.
– Îmi displace rezolvarea, dar nu rezist să nu o accept ! O va admite şi făptaşa ?
– Pune-ţi aceeaşi intuiţie la treabă şi o vei convinge ! Primul element îl ai: “fixaţia ei, că mai bine mort, decât in braţele alteia !” Ar fi şi al doilea: s-o pui în faţa faptului împlinit, printr-o şiretenie !
– Ei, asta-i; de unde iau şiretenia ! Bine, află ce somnifer a folosit şi eu mă gândesc la şiretenie ! Poate reuşim.

Tânărul medic a constatat că s-au folosit însuşirile hipnotice ale unei plante medicinale: arnica montana, din care dozele mari sunt toxice sau chiar paralizante. Ambiţionat de aflarea meritelor propriei intuiţii, tânărul anchetator şi-a pus mintea la treabă şi a imaginat următorul scenariu:
– Doamnă, ştiu că suferiţi, dar din autopsie, rezultă că soţul dumneavoastră a fost asasinat şi fără să vă daţi seama, într-un mod de-a dreptul genial: a fost adormit profund şi în timp ce dormea dus, să zic aşa, i- a fost provocat un infarct cerebral; cu degetul arătător sau cu ambele arătătoare; nu ne gandim la dumneavoastră, dar aveţi idee cine ar putea fi făptaşul ?

Ipoteza dumneavoastră ne-ar fi de un real folos în lămurirea cazului. Mai cunoaştem, că aţi fi preferat sa-l ştiţi mort decât în braţele celei care-i sucise minţile. Ca om, vă înţeleg, şi sincer, m-aş fi gândit la fel, decât să ne despărţim după, dacă am înţeles bine, un coşmar, care cu toată durata de peste douăzeci şi cinci de ani, presupun că a avut şi momentele lui de bucurie, fie şi prin prezenţa fetiţei care nu cred că i-a fost indiferentă.

– Stooop ! Ce mai vreţi de la mine ? Nu credeţi că-mi ajung propriile reproşuri ? Ce alinare-mi puteţi oferi, dacă aflaţi adevărul ? Aşteptaţi să-l înmormântez creştineşte, deşi, încă mă întreb dacă o merită !

Tânărul agent nu mai ştia cum să continue. Declanşase reacţii la care nu se gândise. Sincer, pe cât i-o permitea postura sa oficială, şi-a exprimat compasiunea, tulburat de dramatismul pe care şiret îl dezlănţuise. A plecat, neştiind ce să mai facă. În actele Poliţiei, verdictul a fost clar: ”crimă, prin asfixiere cu mijloace nedescoperite” …ancheta va continua dupa funeralii; autor necunoscut; suspecţi: soţia victimei …prima discuţie, după funeralii.

Funeraliile s-au desfăşurat sub privirea nedumerită a tânărului agent; venise la eveniment dintr-un imbold de condescendenţă şi o curiozitate psihologică profesională, să vadă, neobservat, reaţiile unui suspect special de crimă.
În privirea rătăcită uneori, a văduvei, apăreau sclipiri nedefinite ale unei decizii în formare, pe care nu ştia cui să le atribuie: regretelor, resentimentelor, sau disperării.

Cu gândul la aceste imagini şi conştiinţa împovărată de compasiunea pe care o resimţea faţă de presupusa vinovată, a plecat fără să-şi facă simţită prezenţa. Şi-a propus să revină peste câteva zile, poate o săptămână, după ce şi-ar fi mai limpezit impresiile asupra nedumeririlor de la înmormântare. Era într-o zi de miercuri.

Luni, săptămâna următoare, la zbârnâitul insistent al soneriei de la apartamentul Roxanei, nu răspunde nimeni. Într-un târziu, sfios, se deschide uşa vecinei. Cu faţa scăldată în lacrimi, şi cu o voce stinsă, în contrast cu înciudarea din momentul când s-au cunoscut, i-a şoptit tânărului agent: o găsiţi la Spital, au internat-o ieri, după ce a încercat să se sinucidă; repeta intr-una: ”nu pot fără tine! mai bine te împărţeam cu ea!”. Dimineaţă, m-a rugat să vă dau plicul acesta; ştia sigur că veţi veni.

După ce v-a văzut la înmormântare, ceva s-a prăbuşit în ea. Poftiţi în casă, să citiţi plicul; aţi impresionat-o foarte mult. Parcă nutrea faţă de dumneavoastră, un sentiment ciudat de simpatie, respect şi teamă.
– Nu, vă mulţumesc, am să-l citesc la birou şi am să sun la spital să văd cum se simte. Şi mie, îmi pare foarte rău, de cele întâmplate! Ştiţi cumva unde au internat-o ?
– Nu ştiu, dar după cum se zbătea, parcă-şi ieşise din minţi… Dacă nu intraţi, pot să mă retrag ?
– Încă o dată, vă mulţumesc foarte mult. M-aţi ajutat cum nu vă închipuiţi ! În sufletul meu vă rămân îndatorat ! La revedere ! Rămânem prieteni !

Nu a mai avut răbdare până la serviciu. Urcat în maşină, a desfăcut emoţionat plicul. Cu un scris frumos, deşi tremurat de emoţie, Roxana i-a transmis următoarele:
– Nu ştiu ce să vă spun. Vă admir perspicacitatea profesională; dar nu vă va folosi pentru că eu, nu voi mai fi; îmi regret rătăcirea şi mă pedepsesc singură. Oricum, uşurarea în care am sperat, a devenit o povară sufletească de nesuportat; privirea lui uimită, în care parcă-mi spune: ”ce faci, nu vezi că mor ?”, nu-mi da pace !

În acest punct agentul tresări, ca la o vibraţie neaşteptată: ”minţile noastre au fost la unison; păcat de Ea !”.  Sună apoi la Salvare, unde află că pacienta Roxana Popescu din strada Eşecului nr 13, decedase în drum spre Secţia de Neuropsihiatrie.

Cazul Roxana Popescu este rezolvat; s-a gândit ! Şi abătut, s-a îndreptat către serviciu …

Ioan Ionescu – 27/28. 09. 2008

20 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

ANCHETA I

Telefonul sună prelung la 112 Poliţie. După o aşteptare nefirească, birocratică, o voce repezită, deranjată parcă, răspunde răstit …

– Ce doriţi ?
– La telefon Roxana Popescu, se aude o voce feminină sugrumată de spaimă; vreau să vă anunţ că l-am găsit pe soţul meu mort în pat, deşi aseară, când s-a culcat, era perfect sănătos. Vecinii mi-au spus că trebuie să anunţ Poliţia, înaintea Salvării. Vă notaţi adresa mea ? Strada Eşecului nr 13, scara 3, etajul1, apartamentul 7, nu avem interfon; vă aştept jos la intrarea blocului.

 Agentul de serviciu, a notat, impasibil, cele comunicate; în indiferenţa lui matinală, nu şi-a dat seama dacă vocea de la telefon era sugrumată de durere sau de emoţia transmiterii anunţului. Doamnă, condoleanţe, trimitem imediat un echipaj să constate cele sesizate.

Uşurată de a-şi fi făcut datoria, doamna Popescu aruncă o privire fugară, ca să fie totul în ordine la sosirea echipajului. Cochetăria feminină nu se dezice nici în cele mai dramatice momente. Soţul mort în pat, era mai puţin important în faţa dorinţei ca impresia lăsată unor străini să fie cât mai favorabilă; este probabil o stare de spirit specifică momentelor de derută sufletească. Cu senzaţia ordinei formale, doamna Popescu îmbracă în fugă un halat şi coboară spre intrarea scării unde echipajul de Poliţie sosise deja si se interesa de apartamentul decesului anunţat.

Au recunoscut-o pe văduvă, după chipul răvăşit de spaima dureroasă. Au urcat în apartament, pentru constatarea decesului; cu ei, sosise şi un cadru medical, tânăr angajat, care urma să se consacre în efectuarea de examene de specialitate criminalistică; în poliţie, în caz de deces, se lucrează cu prezumţia de vinovăţie, până la proba contrarie; iar potenţialii suspecţi sunt cei din preajma defunctului.

Conduşi de soţia acestuia, agenţii, privesc totul cu luarea aminte a specialistului care nu admite omisiuni asupra nici unui amănunt; nu se ştie niciodată, de unde se poate prinde firul unei eventuale infracţiuni. Scăparea unui amănunt, ar putea induce în eroare desfăşurarea operativă a unei anchete. După constatarea decesului şi după primele priviri scrutătoare, opinia este unanimă: moarte naturală, în somn; dar ultimul cuvânt îl are medicina legală; fără verdictul rezultat în urma autopsiei, totul este supus bănuielii.

Conform principiului criminalistic, după care, până la proba contrarie, bănuielile planează asupra celor apropiaţi, cei doi agenţi , parcă la fel de tineri ca şi medicul, îşi notează câte ceva într-un carneţel, aparent convinşi că este vorba de moarte naturală şi întreabă dacă seara la culcare soţul s-a plâns de vreo indispoziţie, sau suferea de ceva cronic; apoi, au luat decedatul pentru autopsie şi, cu promisiunea că vor mai trece pentru formalităţile necesare, s-au despărţit de soţia acestuia, nedumerită parcă, de cele petrecute.

În sufletul lor, se ivise însă o bănuială: faţa cadavrului, deşi fără semne de violenţă, avea pe chip o expresie de mirare dezolată; parcă intreba: ”ce faci, nu vezi că mor?” N-au făcut însă nici o apreciere, faţă de constatarea aproape intuitivă. O simplă bănuială, a fost pasul care urma să le aducă faima profesională şi să deschidă o nouă direcţie în criminalistică; pentru a spulbera ceea ce părea a se contura ca o cale către crima perfectă.

La plecare, unuia dintre ei, nu i-au scăpat cuvintele unei vecine: Dumnezeu să-l ierte, că mult a mai suferit doamna de pe urma mizeriilor pe care i le făcea: ”Mare Crai!”. Mană cerească pentru un poliţist atent; cel mai înalt dintre ei, i s-a adresat, uşor amuzat:

– Normal, un bărbat aşa de frumos, cred că avea mare trecere ! L-a pedepsit insă Dumnezeu, pentru suferinţele Doamnei! Mă faceţi foarte curios şi, dacă nu vă deranjează, aş dori să mai stăm puţin de vorbă, când veţi avea timp; şi i-a şi întins nada, oferindu-i cartea sa de vizită. Când puteţi, sunaţi-mă! Abil plasată, cu intenţia lămuririi bănuielii ce-l cuprinsese, remarca talentatului poliţist, a dat roade în mintea femeii guralive, dornice să iasă din anonimatul palierului scării; încântat de sine, sau poate din fler, tânărul i-a zâmbit promiţător pentru implicarea ei în ancheta care presimţea că se conturează.

În răstimpul acestui scurt dialog, la doamna Popescu au început să curgă vizitatori, cu feţe cernite de circumstanţă, dar nu prea afectaţi, cunoscând, poate, necazurile la care ştiau că fusese supusă doamna, din cauza umbrelor care planaseră defunctului, cu toată discreţia dorită de soţia sa, Roxana. Anchetatorii au plecat, solicitaţi de alte urgenţe. Cu mintea proaspătă, nu şi-au uitat impresiile, accentuate parcă de compătimirile vecinei, privind coşmarurile suportate de doamna Popescu. Buni prieteni, şi compatibili, întru ale ambiţiei profesionale, neavând altă vocaţie, au hotărât că evenimentul, ar putea fi şansa lor, care nu trebuia nicicum ratată. Şi-au propus ca zilnic, să emită câteva ipoteze vizavi de cazul ivit. Mai ales, dupa ce printr-un telefon neaşteptat, vecina şi-a anunţat disponibilitatea de a onora invitaţia pe care o primise în ziua incidentului.

 Cu învăţătura Academiei de Poliţie proaspăt absolvită şi cu o ambiţie nedisimulată, cei doi au fost o gazdă ireproşabilă, care a descătuşat vrute şi nevrute din subconştientul stimulat de orgoliu al Invitatei. Astfel, anchetatorii au aflat în detaliu despre drama desfăşurată în familia Roxanei, vecina ei. În entuziasmul său, nu ştia că arunca nişte umbre asupra celei pe care de fapt, o căina. Din povestea ei, cei doi au aflat lucruri demne de tot interesul pentru confirmarea principiului criminalistic, în baza căruia, nimeni, până la proba contrarie, nu trebuie scos din cercul bănuielii  …

 Madi şi Onu, consecvenţi ideii abordate, vă întreabă …

1. Ce concluzie credeţi că va trage tânărul ofiţer, din logoreea vecinei ? … o declară suspectă de crimă, sau aşteaptă rezultatul autopsiei ?
2. Cum o va aborda pe soţia decedatului ?
3. Care va fi reacţia Roxanei ?
4. Cum se încheie cazul: O arestează ?! …sau la începutul carierei, impresionabil fiind, îi acordă circumstanţe atenuante, şi o iartă ?!

Ioan Ionescu – 27/28. 09. 2008

11 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin