Arhive pe etichete: povestire

D-ale Părinţilor: Cristinel şi toboganul

Copiii trebuie crescuţi, în spiritul iniţiativei personale, ferme şi curajoase. Privarea lor de astfel de experiente directe, ştiu din trăire proprie , implică o doză de inhibare şi de intimidare în faţa încercărilor aspre ale vieţii. Uneori însă, aceste intenţii pot fi riscante.

În Parcul Tineretului, se amenajase un loc de joacă şi distracţii pentru copii. Două dintre distracţiile preferate de copii, ofereau momente mai tari. Una, se numea Casa Groazei. În interiorul ei, un tren cu minivagoane circula prin   camere, unde se auzeau tot soiul de ţipete stridente, precedate, sau urmate de apariţii de groază: schelete, luminate din interior, cu ţeasta având mandibula în mişcare sau reprezentând chipul morţii, de ţi se făcea părul vâlvoi, şi te treceau fiori de gheaţă.  Alta, un tobogan uriaş, dintr-un tub de tablă zincată, înalt de câţiva metri şi diametrul, de peste 1 metru.

Dacă în casa groazei, mergeam împreună, în toboganul tubular, eu nu intram. Toate bune, până când, într-o zi, Cristinel s-a ridicat înainte de a se termina traseul acestuia. Faptul, i-a dăunat şi la ieşire după câţiva paşi,  mi-a spus: tati, mi-e rău, nu mai pot respira; tati, ajută-mă şi s-a întins pe o bancă.

Ştiind-o glumeaţă din fire, am privit-o neîncrezător: buzele erau vinete, faţa palidă şi parcă nu avea aer. Ca şi la cutremur, m-am simţit incapabil să o pot ajuta. M-am uitat în jur, după un ajutor, dar de unde.

Speriat, am mângâiat-o, i-am frecat mâinile şi picioarele; iar mai mult într-un gest disperat, îi spuneam, scâncind, la rându-mi: tati, nu te speria; îţi trece,  îţi trece, uite, îţi revii ! Şi s-a liniştit. Dar spaima…, a fost cumplită.

La plecarea din parc, unde, nu ne mai trebuia nimic am întrebat-o, ce s-a întâmplat. În tobogan,  înainte de sosire,  s-a ridicat, şi a căzut. Cred că în cădere îşi răsucise prea mult coloana vertebrală, în zona gâtului. Povestind, retrăiesc groaza clipei: pierea copilul, în faţa mea, şi eram absolut neputincios. Am înţeles, că unui copil, pentru protejarea lui, mai bine nu-i satisfaci chiar toate dorinţele.

Ioan Ionescu

Reclame

8 comentarii

Din categoria De acasă ...

PEŞTERA URŞILOR

Motto: ”Sufletul meu se îngrozeşte când îşi aduce aminte” – Vergilius

Unul din concediile de odihnă, l-am petrecut cu mezina Cristinel, la Staţiunea Poiana Braşov. După ce ne-am cazat frumos la un hotel cu nume de rezonanţă turistică, am hotărât să începem cunoaşterea împrejurimilor. Primul obiectiv propus era Peştera Urşilor sau oaselor, destul de greu accesibilă, ca distanţă şi ca dificultăţi de traseu; şi poate, ca surprize pe parcurs…

Cu informaţii proaspăt culese de la hotel, destul de vagi  însă, am aflat că de fapt era o grotă, nu prea adâncă (mai mult intrarea), în care s-ar afla nişte oase, parcă de urs, de unde şi denumirea, destul de incitantă, de Peştera Urşilor sau oaselor.

Ca să dăm savoarea cuvenită, am trecut mai întâi, pe la Punctul Zoo al staţiunii, unde vizitatorii erau cu toţii impresionaţi de statura, colţii şi vigoarea urşilor din cuştile respective. Acolo am cunoscut doi tineri, o fată şi un băiat, ce aveau acelaşi plan pe ziua respectivă. Am hotărât să mergem împreună, să ne descurcăm mai bine. Ne-a luat ceva timp să aflăm începutul potecii căutate: era ascuns printre lăstari ţepoşi de arbuşti fructiferi-fragi şi mure, preferaţii speciali ai urşilor din zonă.

Poteca, îngustă cât pentru un şir indian, se desfăşura alunecoasă, la poalele unei stânci, mărginind buza unei văi, plină de vegetaţie gălăgioasă prin sporovăiala păsărilor aciuate de pretutindeni. Cu tradiţionalul Doamne ajută ! în gând, am început urcuşul.

Apropiaţi, să ne putem prinde în cazul unei alunecări, cu mâna dreaptă , ne ţineam de lăstăriş sau ne sprijineam de muntele din dreapta potecii, iar cu stânga ne echilibram ca să nu alunecăm în valea însoţitoare; am avansat destul de greu şi obositor, pană la un scurt popas unde o buturugă destul de lungă, de fapt trunchiul unui brad prăbuşit de vreo furtună, ne oferea răgazul unei nesperate odihne.

Povesteam despre impresia puternică lăsată de colţii şi labele viguroase ale urşilor din captivitate, şi tocmai când spuneam că nu mi-ar place o asemenea întâlnire în natură, tânăra se întoarce spre vale şi spune: “urşii!” eu cred că glumeşte, spre a da suspans povestirii, dar Cristinel sare de pe buştean speriată şi trăgându-mă de mânecă, striga: ”Tati, sunt urşi, să fugim!”.

Instinctiv, sar în picioare şi cu coada ochiului, văd în vale trei urşi, doi mai mici, şi unul mai mare; alergând, parcă furioşi, către noi; mormăitul agresiv şi fulgerele de ură din ochii lor, m-au descumpănit pe moment: nu aveam unde fugi; în faţă, era stânca aproape abruptă, în părţi, poteca anevoios de străbătut, în spate …urşii furibunzi. M-am gândit, vinovat la Cristinel, că o vor mânca şi mi-am spus disperat, că dacă s-ar sătura numai cu mine, aş rămâne în urmă şi să-mi lase copilul în pace. Îngrozit, am fugit totuşi, împingând-o pe Cristinel înaintea mea, s-o protejez din spate. După un colţ de stâncă, în continuarea potecii, am dat peste o îngrăditură a unor foraje de apă. Înaltă de peste doi metri cu stâlpi de beton, cu o poartă nesigură, părea pe moment o şansă salvatoare pentru Cristinel.

În timp ce tinerii închideau poarta, eu am scos un briceag şi-i spun băiatului că vreau să-i scot ochiii , primului urs care intră peste noi. Convins, de spaimă poate pentru prietena lui, sau văzându-mi disperarea, îmi cere îngrozit să nu fac aşa ceva, că l-aş înfuria foarte tare pe urs, iar pentru mirosul lui am fi o pradă mult mai uşoară. Şi mai îngrozit, am aruncat cât colo tentaţia sinucigaşă.

Spre norocul nostru, urşii n-au mai apărut… Pierzându-ne din vedere, după colţul de stâncă şi-au văzut de-ale lor. Povestind întâmplarea, localnicii, spuneau că probabil a fost o ursoaică, îngrijorată pentru puii ei şi când nu ne-a mai văzut şi-a continuat drumul liniştită. Întâmplarea mi-a prilejuit câteva observaţii psihologice …în ce mă priveşte : în spaimă, nu mă mai uitam pe unde calc şi n-am văzut pâlcul înalt de urzici prin care am trecut, dar care n-au avut nici un efect de urzicare asupra mea. Mai mult, în timp ce stăteam în împrejmuirea amintită, îngroziţi că acuşi apar fiarele, la oarecare distanţă de noi, pe o culme trecea un grup organizat, căruia am vrut să le spun să fie atenţi, că sunt urşi prin zonă.

În surescitarea dată, n-am avut curajul s-o fac, de teamă să n-audă urşii că vorbesc despre ei şi să nu-i atrag spre noi. Abia peste câteva ore, când ne-am liniştit din spaimă, am ieşit din fortăreaţa noastră şi pe alte poteci, îndrumaţi de alţi turişti, ne-am înapoiat la hotel. Dar, sub imperiul groazei, pe drum simţeam nevoia, să povestesc oricui îl întâlneam, parcă în transă, peripeţia noastră. Aşa am reaflat, de la alţi localnici, că probabil, a fost o ursoaică mai speriată poate decât noi, pentru cei doi pui ai ei. La un moment dat, Cristinel, mi-a spus, enervată: ” tati, încetează acest povestit, te faci de râs!” .

Tot de emoţie, n-am luat adresa celor doi părtaşi la spaima trăită. Este la fel de interesant, că fiicei mele, episodul, nu i-a lăsat nici o impresie. Mai mult, a doua zi mă întreabă dacă n-a strigat ceva prin somn. Că, spunea ea, a visat toată noaptea numai urşi care ne fugăreau. Paloarea obrajilor mei, i-a dat de înţeles, că a forţat nota, şi adaugă râzând: nu măi tată, am glumit ; dar ce, tu te-ai speriat chiar aşa de tare ?

 Mi-am revenit, amuzându-mă că, probabil dacă s-ar fi gândit să se lase mâncată în locul meu ; nu i-ar mai arde de glumă. Ciudat, şi de nerecunoscut, la spaimă , e sufletul omului …

Onu Ionescu

51 comentarii

Din categoria De acasă ...

MILICA

Motto: ”Eşti stăpân pe capul tău, ori la bine, ori la rău”. – Proverb românesc

O poveste tristă, dureroasă, cum nu se poate imagina, viaţa Milicăi, sora mea cea mai mare, fiica din prima căsătorie a mamei. Tristă, cum nu şi-a dorit nimeni să fi fost; o tristeţe asupra căreia reflectezi zadarnic ! Deseori, m-am întrebat, care să fie cauza comportării ciudate, a unor copii, crescuţi sub acelaşi acoperământ sufletesc părintesc, fără nici o altă discriminare, decât propriile percepţii absolut exacerbate de o sensibilitate excesivă. De fapt, particularitatea Milicăi, era un fel de neîncredere în propriile rude, motiv pentru care, se simţea parcă mai bine printre străini.

Ciudată, pentru că, noi, ceilalţi copii, simţeam bucuria petrecerii timpului, în familie, unde  sfârşitul de săptămână, era prilej de încântare sufletească, datorită grijii mamei, să ne simţim cât mai bine, în caz  că nu mergeam în vizită la cunoştinţe din comună. Uneori, m-am întrebat, dacă motivul, ciudăţeniei preferinţei Milicăi, nu era firea destul de ironică a tatălui nostru, fire care mă deruta şi pe mine câteodată, deşi am înţeles mai târziu, că nu-şi dorea acest fapt.

Chiar dacă era un dascăl erudit, cu fire de artist – cânta emoţionat la vioară, scria literatură şi organiza serate şcolare, în care nu lipseau piesele de teatru, folclorul – cântece, dansuri populare şi scânteierile specifice umorului şi înţelepciunii noastre populare. Dar înclinaţia către glumă şi ironie, era un obstacol greu suportabil, în relaţia tată-copii.

Cu durerea în suflet, pe care o trăiesc pentru Milica, îmi vine să strig în lumea largă,  să mă audă toţi cei , care sunt şi vor fi părinţi:  ”Părinţi, nu vă complexaţi copii, nu le ştirbiţi bucuria încrederii în propriile lor forţe, nu-i dezarmaţi in faţa obstacolelor vieţii, printr-o ironie, dusă la neînţelegere de către sufletele lor în formare; nu abuzaţi de glume, ce nu pot fi înţelese; nu insistaţi în a vă impune personalitatea stresantă, ca pe o povară complexantă, care le poate ştirbi dureros şi tragic, viaţa în pregătirea pentru vicisitudinile la care va fi expusă !”

Poate că aşa a fost soarta Milicăi: să pătimească de copil, să creadă că în viaţă i se cuvine prea puţin, să se mulţumească modest şi răbdător până peste poate, lipsită de îndemânarea necesară să-şi exprime dorinţa fără drept de refuz, fără bucuria copilăriei neresemnate; cu impresia că n-are dreptul să-şi pretindă măcar iluzia unor fantezii copilăreşti.

Trist, dureros de trist s-a petrecut viaţa Milicăi. Iar sfârşitul …, sfârşitul, …fulgerător si tragic. Interesant şi revoltător, cum un început promiţător, pornit într-o frumoasă lună pariziană de miere, avea să se spulbere în neputinţa abţinerii de la plăcerile alcoolului. Poate zămislită într-o clipă de nesăbuinţă a unui soţ alcoolic, poate într-un imbecil iureş al astrelor, poate din complexul de nepersonalitate la care duce o exigenţă neinspirată a unui părinte, având probabil propriile sale frustrări; toate aceste “poate” la un loc , parcă s-au învălmăşit în firea fragilă şi delicată a Milicăi, făcând din ea victima uşoară şi sigură a unui sfârşit tragic, datorat inconştienţei unui soţ bestializat de orbirea pe care o produce excesul de alcool.

S-a  întâmplat într-o noapte geroasă de iarnă. Au inceput de cu seară să bea. Ea, Milica,victima complexului de inferioritate, care i se incumbă involuntar unui copil, nu s-a gândit că dacă îi va ţine tovărăşie la băutură soţului său, acesta îi va aprecia gestul cu o invitaţie de a ieşi din casă, când organismul ei fragil nu a mai suportat ingurgitarea băuturii. Ea, sumar îmbrăcată, nu a rezistat gerului şi a intrat in casă, implorându-l să o lase să se încălzească puţin. El, bestia, a început să o bată, cu un lemn de la soba de încălzit; şi după ce ea şi-a pierdut cunoştinţa, a continuat s-o lovească în neştire. Nu a rezistat loviturilor. A doua zi, cu o voce derutantă, ucigaşul a anunţat-o telefonic pe sora noastră Geta, că nu ştie ce are Milica şi să meargă la ei. Aici ar fi de specificat efectul complexării, prin pierderea simţului realităţii, la care duce o educaţie, eu am să-i spun blând, nereuşită.

Deşi locuia  nu departe de sora noastră, Milica, nu s-a gândit să se ducă la ea, să prevină tragedia. Îngrozită de presimţiri sumbre, Geta şi-a luat în fugă o haină  şi a alergat  spre casa Milicăi. Spre meritul tăriei ei de caracter, nu a leşinat văzându-şi sora neînsufleţită. Bestia o spălase cu sânge rece de sânge şi o aşezase în pat. Nu reuşise însă, să înlăture urmele înţepăturilor lăsate de cuiele din unealta crimei – o şipcă din lemnele de la sobă . Sunt ani buni de atunci. Mă îngrozesc şi mă minunez de tăria sufletească a Getei. Cu vocea înecată de plâns, i-a spus: ”ai omorât-o în bătaie!”  Şi-a sunat o colegă al cărei soţ lucra la Poliţie; apoi a chemat Salvarea. Totul s-a derulat aproape ameţitor de iute. Pe ucigaş, l-a luat Poliţia, după o bătaie – pe loc, soră cu moartea, el nevoind să-şi recunoască fapta criminală. Mi-a povestit Geta, din relatările prietenei ei. Revoltaţi de spectacolul corpului neînsufleţit al Milicăi, poliţiştii au făcut primul act de justiţie, până când bestia a relatat totul: i-a cerut să bea alături de el, şi când ea n-a mai rezistat, a dat-o afară, jignit că-l refuză. După ce a plâns un timp la uşă şi nu a mai rezistat frigului a intrat; implorându-l,  s-a încleştat de picioarele lui; gestul ei disperat, l-a turbat,  şi a lovit-o în neştire până nu s-a mai mişcat. A spălat-o, a pus-o în pat şi a chemat-o pe Geta.

Ucigaşul a primit 17 ani de detenţie, dar asta nu ne-a ajutat cu nimic; Milica ne lipsea …

Acum, retrospectiv, mă întreb: dacă  ar fi avut o altă viziune asupra vieţii asupra încrederii în sine, Milica ar fi acceptat o convieţuire cu un beţiv ? De fapt, este condiţia reprobabilă, pe care o suportă multe femei, poate victime ale aceluiaşi complex al depersonalizării ! Respectul de sine pe care-l incumbă conştiinţa de sine, ar fi pus-o măcar pe gânduri asupra statutului său de viaţă ?

 PS: Răspunsuri imposibile; doar supoziţii inutile. Multe femei, nejustificat, suportă vitregia consecinţelor entuziasmului pripit, al iluziei ! Rămân totuşi la convingerea că o educaţie adecvată în familie, “cei şapte ani de acasă” constituie condiţia necesară şi obligatorie a unor premise de bun augur pentru o viaţă normală, civilizată. Am simţit în propria-mi viaţă, nevoia unei educaţii a încrederii în sine, a consolidării suportului  din tine însuţi, ca o trambulină de lansare în vâltoarea abisală a vieţii. Dar despre asta, mâine, în lumina altei stări sufleteşti.

? Onu Ionescu

49 comentarii

Din categoria De acasă ..., Univers feminin

Profesoara …

Motto: ”Iubirea învinge toate piedicile, deci să ne supunem ei” – Vergilius

Vizavi de sensibilitatea feminină, o cunoştinţă, mi-a relatat următoarea întâmplare personală …

Faptul s-a petrecut pe meleaguri străine… în care feminitatea predomină, în ciuda vicisitidinilor sociale cărora a trebuit să le facă faţă. Iar povestea amicului meu nu lasă loc de tăgadă asupra veridicităţii ei. Este vorba despre un caracter exotic, în context slav. Prietenul meu tocmai plecase la studii, în străinătate.

La Moscova  …

Ca toţi cei plecaţi  în pripă, nu avea cunoştinţe consolidate de limba rusă. La plecare a fost sfătuit de către unii care trăiseră momentul, să se împrietenească, imediat ce ajunge, cu o rusoaică, pentru primele deprinderi practice  în vorbirea limbii ruse. Dar, să aibă grijă, să nu se îndrăgostească. Uşor de zis, greu de aplicat, la vârsta tentaţiilor irezistibile, pentru un bărbat în   deplină vigoare. Dar ce nu face omul, când “s-a hotărât să subordoneze totul, scopului propus?”. Şi-a spus pur şi simplu: ”sau uit că sunt bărbat, sau renunţ la   studii!”. Zis şi făcut. Ajunşi la Moscova, noii ”aspiranţi la cercetarea ştiinţifică”, au devenit centrul curiozităţii feminine, mult mai sensibilă la comunicare.

În schimbul inerent de zâmbete, spune prietenul, am observat o privire uşor umbrită poate  de gândurile care i se perindau în spatele ochilor mari şi profunzi. M-a frapat curiozitatea caldă, cu care mă învăluiau. În glumă, mi-am zis că trebuie să fie tocmai sufletul de profesoară la care visasem înaintea plecării la Moscova. N-am rezistat să nu-i zâmbesc uşor amuzat, de ce repede mi s-a ivit în cale; şi poate intr-un gest de recunoştinţă, de a mă fi remarcat. Brusc, faţa  i s-a înseninat, ca la primirea unei veşti bune. Legătura sufletească  a fost instantanee. Fiind sâmbătă, seara era  organizată o întâlnire pentru recuperarea  după efortul din săptămâna care trecuse: se dansa, bufetul rece organizat ad-hoc de fete, asezonat cu  povestirea momentelor recent petrecute şi încălzit cu păhărelele de vodcă, era urmat de dans, care continua până spre miezul nopţii, când, grupate pe afinităţi, perechile se retrăgeau discret, spre dormitoare, unde după caz, efuziunile sentimentale se desfăşurau nestingherite de orice indiscreţie.

 Se statornicise o regulă, devenită obişnuinţă: produsele erau procurate de băieţi, prepararea şi organizarea, erau apanajul fetelor. Sosirea noastră, fiind un moment special, noi eram invitaţi de onoare, centrul atenţiei generale. Trebuie să-ţi spun că ruşii sunt gazde foarte primitoare, momentul oricărei întâlniri fiind prilej de bucurie reciprocă, atât pentru gazde, cât şi pentru musafiri.

Ca din întâmplare, la bufetul rece, vecina mea de masă era tocmai stăpâna privirii despre care ţi-am vorbit. Ne-am salutat destul de călduros, în ciuda stângăciei limbajului. Învăţasem câteva expresii, dar când să le folosesc, memoria, de frică, m-a părăsit. Salvarea, au fost păhărelele cu vodcă, date peste cap, obligatoriu, conform unei tradiţii ruseşti, în care, după fiecare toast, trebuiau  băute complet.

Şi toasturile n-au lipsit: de la urările de bun venit, la cele de succes şi prietenie, până când nu mai ştiai ce să născoceşti în entuziasmul efectelor alcoolului care, recunosc, ne înlănţuiseră, volens nolens, fără reproş. Mi-am descleştat maxilarele şi am turuit de parcă eram la concurs. Vecina mea, pe nume Ghelia – dezmierdat, după cum am aflat curând Ghelca, îmi ţinea discret isonul, protejându-mă de penibilul în care mă împingea entuziasmul bahic. Când  s- a simţit depăşită în bunăvoinţa ei, m-a invitat fără nici un protocol: ”Să dansăm, poate  te potoleşti!”. N-am să neg faptul că mi-a plăcut autoritarismul ei şi m-am lăsat  învăluit în îmbrăţişarea caldă a braţelor care  cu aceeaşi energie, m-au purtat în vârtejul dansatorilor, la adăpostul mişcării cărora, mi-a dat de înţeles că soarta mea  era pecetluită. Strângeri delicate de mână, unduiri calde ale corpului în ritmul frenetic al valsului, clipiri  dese, după priviri intense ce, chipurile nu se vor surprinse, melodia entuziast  îngânată  în iureşul ameţitor al dansului, m-au surprins plăcut.

Planurile  mele de acasă se năruiau fără nicio rezistenţă. Sub efectul covârşitor al alcoolului, am cedat farmecelor dansante ale partenerei; mi-am propus ca în seara respectivă, măcar să rezist  tentaţiilor afrodiziace. Şi, pe scurt, ne-am despărţit cu promisiunea că ne vom revedea a doua zi, după ce ne vom fi odihnit puţin. Ce să spun, până  a doua zi, timpul mi s-a părut imposibil; parcă se oprise. Nerăbdarea mea de a începe lecţiile, crescuse în urma impactului destul de dur cu necunoşterea limbii ruse. Din cauza nerăbdării, nu mă recunoşteam. Eram altul …    

Lecţiile …

Întâlnirea, lipsită de entuziasmul primei zile, mi-a îngăduit să-i spun că doresc să-mi fie profesoara de rusă, în condiţiile pe care mi le impune ea, spre a nu-i deranja activitatea, ea fiind tot doctorand. Am decis  să ne întâlnim o oră-două, seara, la fiecare dintre noi, după cum ne permitea spaţiul disponibil, ca să nu deranjăm colegii de cameră.

Lecţiile au început chiar în seara  în care am discutat şi au decurs astfel, încât după şase luni de prezenţă în Moscova, am reuşit să devin translatorul unei delegaţii de specialişti din domeniul meu profesional, lăsând o impresie foarte bună. Eşti cu siguranţă nerăbdător să ştii cum ne-am comportat în plan emoţional. Te asigur că la fel de bine, timp de trei sau patru săptămâni, până într-o seară când, colegul meu de cameră  m-a anunţat că pleacă în delegaţie pentru două săptămâni, aşa că o să  pot învăţa nestingherit, cât voi dori. Viaţa organizată şi perseverenţa de până atunci, mi-au  îngăduit progrese care să-mi pemită să lucrez lejer cu dicţionarul, fără să o mai deranjez pe Ghelca.

I-am comunicat şi ei vestea, la aflarea căreia, chipul i-a   a redevenit preocupat, ca în prima zi. Seara ne-am întâlnit ca de obicei, dar ceva nu mergea. Nedumerit, i-am luat mâna şi am întrebat-o ce se întâmplă, dacă am supărat-o cu ceva. “Nu, nu-i nimic, la mine-i problema!”  Şi, până să mai  spun ceva, a izbucnit în hohote de plâns, sprijinindu-şi  braţele şi capul pe umărul meu. “Aşa de mult, am aşteptat clipa asta!”. M-a durut cumplit, indiferenţa ta din prima seară!”,  ”nici nu stiu, de ce am acceptat să te ajut”.

Copleşit de dramatismul clipei, m-am desprins cu grijă din strânsoarea braţelor Ghelcăi, încercând să mă ridic de pe scaun. Crezând probabil că vreau să plec, reacţia ei nu poate fi descrisă. Cu vocea sugrumată de emoţie, s-a năpustit asupra mea, cu o nouă încleştare, aproape strigând: “nu, nu pleca , nu vreau să te pierd din nou!”. Ce a urmat, nu-mi mai amintesc. Reţin că la reluare, lecţia a mers greu, de parcă eu eram profesorul.

Am petrecut noaptea impreună; prima mea noapte mongoleză. Am uitat să-ţi spun că Ghelca era buriat-mongolă, o minoritară din fosta U.R. S. S. A doua zi, când să repet dupa caiet, gramatica nu avea nici o noimă. Minţile noastre  fuseseră  într-o rătăcire absolută. Am renunţat la lecţia respectivă. Am preferat să reflectez asupra a ceea ce am considerat a fi “demnitatea în suferinţă a fragilului suflet feminin”. Prietenia care ne-a legat atunci, seara, a fost  un   model pentru toţi. Nu ştiu: o mai trăi, oare ? După cum am cunoscut-o, doar un accident stupid, putea să-i ia viaţa !

Cu aceste cuvinte, colegul meu a tăcut, parcă aflat într-un moment de meditaţie. Povestea lui m-a copleşit. Ce viaţă interesantă a trăit ! Am simţit că vorbele sunt de prisos. Gândindu-mă la povestirea aflată, mi-am amintit începutul unei poezii, scrisă de Veronica Micle şi, în care mi se pare că întrezăresc acelaşi etern feminin. Strofa în cauză, sună aşa …

În cenuşă stă ascunsă,
Foarte adese o scânteie,
Şi-o iubire nepătrunsă,
Într-un suflet de femeie.

? Ioan Ionescu     

45 comentarii

Din categoria Din lume ..., Univers feminin

MOŞUL

Stătea sprijinit de zidul bisericii … 

O cămaşă albă, şi o pereche de pantaloni cenuşii, toate curate. Primul lucru care l-a izbit au fost ochii lui. Avea ochii tulburi, mici, cufundaţi în găvanele tâmplelor. Părea chiar că nu vede nimic în jur. Strângea în mâna dreaptă o sacoşă neagră, de pânză, goală, împăturită cât o batistă. Mâna stângă îi era încleştată pe un baston. Mâna îi tremura puternic.

Era aplecat foarte mult de şale …

Omul trecea ca de obicei dimineaţa spre serviciu, prin faţa bisericii, când, în dreptul uşii bisericii, l-a zărit. Era postul sfinţilor Petru şi Pavel. Avea 40 de mii în buzunarul de sus al cămăşii. Cinci pâini. Se gândea chiar ce bine ar fi dacă i-ar scoate Dumnezeu în cale un amărât, sau un cerşetor. Şi iată-l. Acolo … la 4-5 paşi de uşa bisericii. Un bătrân la 80 de ani. Pentru câteva clipe, s-a văzut în locul lui pe sine. El era acolo. În locul bătrânului. El strângea o plasă neagră, goală, în mână. S-a dus ţintă la bătrân, a scos o hârtie de 10 mii (o pâine şi ceva), si i-a întins-o. În numele lui Iisus Hristos… De acolo, din ochii tulburi ai bătranului, a ţâşnit parcă o luminiţă de recunostinţă. De supriză. Cu mâna tremurandă, bătrânul a luat bancnota, în timp ce el, fericit, a intrat in biserică.

Acolo, s-a rugat. Pentru el s-a rugat. Doamne, voi ajunge poate bătrân. Voi ajunge neajutorat. Nu voi avea pe nimeni care să aibă grijă de mine. Eu pe mine m-am miluit astăzi, aici. Eu stăteam, fără niciun ajutor în afara Ta, rezemat de biserică. Bătrânul acela, cu obrajii supţi, cu ochii tulburi, aplecat de sale, cu mâinile tremurânde, eu eram. Mie mi-am dat de pomană. În numele Tău mi-am dat mie, Doamne. Doamne, I-aş mai da bătrânului înca o bancnotă.

De atâtea ori, am întâlnit cerşetori sau amărâţi cărora le-am dat câte puţin. Lasă, îmi spuneam, îi voi mai întâlni. Şi nu i-am mai întâlnit niciodată. Aş vrea să îi mai dau bătrânului acestuia încă o bancnotă de o pâine şi ceva La icoana Sfintei Paraschiva, omul a spus Îngeraşul, Tatăl nostru, şi din nou Îngeraşul. Simţea atât de mult nevoia să îi spună lui Dumnezeu că el este, pe lumea oamenilor atât de tari, şi mari, un copil. Un copil neajutorat. Ieşind afară, omul se îndrepta direct spre Bătrân. În numele Domnului Iisus Hristos… şi îi intinse bancnota de 10 mii de lei …Bătrânul o lua cu mâna stângă, şi din nou, ochii lui tulburi se opriră cu mirare asupra lui.

Mâna îi tremura puternic. Sărmanul bătrân. Nu avea pe nimeni într-ajutor la vârsta lui. Omul simţi că inima lui se frânge, ca o pâine se frânge, de suferinţa Bătrânului.  În drum spre serviciu, se mai întoarse odată, să îl privească pe bătrân. Bătrânul, aplecat de şale, se străduia să işi pună bancnota în portofelul din buzunarul din spate al pantalonilor.

Doamne, câtă suferinţă nevăzută este pe lumea asta. Oameni buni, fiţi buni. Oameni buni, fiţi calzi la inimă. Oameni buni, fiţi milostivi cu deznădăjduiţii acestei vieţi. Oameni buni, când dăruiţi, pe voi, oameni buni, şi mari, şi dragi, vă miluiţi. Oameni buni, mă gândesc că acolo, lângă uşa bisericii, bătrân, neputincios, aplecat de şale, cu mâna tremurandă, cu ochii afundaţi în găvanele tâmplelor, Sfânta Paraschiva pe Moşul Dumnezeu mi l-a scos în cale …

Liviu Florian Jianu

13 comentarii

Din categoria Credinţă, Jianu Liviu-Florian