Împărăţia apelor I

Motto: ”Copilăria, începutul educaţiei” – Madi

Din spusele părinţilor, când aveam aproape trei ani si jumătate, tatăl meu, de profesie dascăl-învăţător, a fost transferat ca director, la Şcoala primară din satul Azaclău din judeţul Tulcea. Din cercetarea mai multor materiale, în Monografia scrisă, tata a stabilit că satul  ar fi avut la acea dată circa 137 de ani (anul înfiinţării sale fiind probabil 1800, cu statut de cătun la început).

La data sosirii noastre în sat, acesta aparţinea de plasa Măcin (o subdiviziune mai mică decât un judeţ, în vechea  organizare administrativă a ţării; judeţul  era o diviziune teritorială a ţării, condusă de un  prefect ( şef al administraţiei şi al poliţiei); sau, altădată, de un  ispravnic. Vechiul său nume a fost Cazacul, pe care turcii l-au schimbat în Azaclău în timpul ocupării Dobrogei de către ei, prin forţă.

 Situat pe malul drept al Dunării, ţinutul în care se află satul este mlăştinos, inundabil, la fiecare revărsare a apelor Dunării. De furia apelor scapă culmile celor câtorva grinduri care străjuiesc malurile gârlelor (mici braţe ale Dunării, în teritoriu). Cultivate, aceste grinduri, sunt productive şi în timpul inundaţiilor. Între gârle sunt bălţi pline cu peşte, iar restul de teren este ocupat de păduri şi mlaştini cu stufării bogate. În mare, satul  era amplasat de ambele părţi ale şoselei care pleacă de lângă malul drept al Dunării unde se află un debarcader. Prin această punte, pe care sunt debarcaţi călătorii şi mărfurile din oraşul Galaţi, se face legătura cu oraşul Tulcea, reşedinţa de judeţ.

Cota şoselei este deasupra nivelului de inundaţie. Casele erau amplasate pe platforme de pământ si piatră,  bine compactate, aşa că efectul inundaţiei se resimte doar prin igrasia asupra pereţilor. Cel puţin în casa unde am locuit nu am avut de-a face cu apă în interior. Legătura între case şi rambleul şoselei se făcea printr-un drum perpendicular pe şosea construit tot din umplutură de pământ şi piatră, la nivelul şoselei, ca să nu fie depăşit de apele revărsate ale Dunării.

Fiecare casă  avea câte o barcă, pe care localnicii o foloseau şi pentru circulaţia în jurul casei, prin curte, spre a da grăunţe păsărilor, mai ales găinilor care stăteau cocoţate în copaci şi pe unde mai apucau. În localităţile de baltă, barca este, fantezist spus, şi căruţă, şi vapor, şi pescador; fără prezenţa ei, nu se concepe gospodăria în localităţile riverane.

În satul Azaclău, ne plimbam mult cu barca, pe timp frumos; o făceam în limitele împrejmuirii curţii. Principala distracţie era găsirea ouălor de raţă, prin tot soiul de cuiburi, improvizate spontan, de acestea. De fapt, raţele şi gâştele  sunt cele mai  fericite vieţuitoare domestice; plutesc neîntrerupt, pe apele din care îşi procură peştişori, insecte şi plante acvatice pe săturate. Pe ape dorm, pe ape îşi cresc puii. Un farmec aparte, de basm, îl constituie pentru un copil, glasul apelor: corul răsunător al broaştelor, ca şi înotul discret al şerpilor de apă – balauri abil ascunşi în adâncuri, te poartă în învolburate lumi de gând şi spaime,  pe care, fantasmele nopţii, le transformă în cumplite strângeri de inimă. O altă mare plăcere de copil pe baltă, era pescuitul la coşul de nuiele împletite; o făceam împreună cu tatăl meu, când nu era ocupat la şcoală. Dar, niciodată, nu mâncam peştii prinşi: unul era frumos colorat, altul prea speriat sau altul prea mic; fiecare avea câte ceva pentru care era aruncat imediat, în apă. Odată, am prins un peşte cu solzi multicolori; l-am numit Regina şi i-am dat drumul cu sfioşenie.

Tot cu barca, alergam şi după libelule; până în ziua când, aplecându-mă prea mult, şi brusc peste barcă, am făcut o scufundare forţată. Sperietura trasă, a fost soră cu moartea;  Milica, prin reflex, s-a agăţat cu disperare de marginea bărcii si nu m-a urmat în apă. Seara, când le-am spus părinţilor, după muştruluiala cuvenită, ne-au interzis să mai folosim barca; restricţia, ca de obicei a durat câteva zile.

În satul Azaclău, se bea apa luată în butoaie, din Dunăre. Sterilizarea ei se făcea cu piatră acră. Uneori, se nimereau in butoi şi câţiva peştişori, urmărirea înotului cărora, era distracţia mea preferată; până într-o zi, când aplecându-mă prea mult peste marginea butoiului, să-i văd mai de aproape, am căzut cu capul in butoi. Instinctul de conservare m-a salvat şi de această dată, răsucindu-mă brusc, în butoi, dupa primele guri de apă înghiţite. S-ar crede poate, că viaţa pentru copii din satul Azaclău ar putea  fi plicticoasă. Nicidecum ! Copiii aleargă pe şosea, îşi ajută părinţii la pescuit şi înoată în Dunăre.

De plăcerea înotului, nu m-am bucurat; părinţii, temători, nu m-au lăsat să încerc. Aşa, n-am învăţat înotul şi faptul, m-a marcat pe viaţă. Când nu poţi face  ceva, ce toţi reuşesc, te domină un complex de limitare, peste care greu poţi trece. Să alerg cu copiii aveam voie, până când o întâmplare periculoasă mi-a redus entuziasmul …

Va urma !

? Onu Ionescu