ECCE HOMO!

A plecat şi Sergiu Nicolaescu.

Nu simt nevoia de superlative, la adresa lui.  De fapt, superlativele, la adresa unei celebrităţi, îmi displac.

Din câteva motive: Nu cred că sunt necesare, faţă de talia GIGANTULUI respectiv. Devin pleonastice.

Apoi, ar fi expresia unui efort inutil, şi de aci, steril, prin ineficienţa sa. Scriu însă aceste rânduri, cu sentimentul că acest mare dispărut, chiar prin traversarea Styxului, a făcut, cu aceeaşi modestie proverbială, proba grandorii sale.

Exprim aci, câteva din trăirile pe care mi le-a indus, plecarea sa.

Haina albă a soţiei, pare să fi spart obiceiul cernit al înmormântării.  Din cauza lui, pentru mine, negrul înseamnă moarte. Îmi amintesc, parcă a fost ieri.

La înmormântarea mamei , mi-am făcut un costum negru.

După,  nu l-am mai purtat niciodată.

Culoarea lui, îmi evoca amintiri dureroase.

L-au măcinat moliile, fără să-mi fi dat seama.

Apoi, incidentul reacţiei BOR, m-a făcut să percep acut şi dureros, sinistrul INCHIZIŢIEI.

M-a determinat, să devin, adeptul Incinerării, a purificării prin FOC, indiferent de ce afurisenii, va arunca asupra mea Noua Inchiziţie.

Apoi, fapt deloc de neglijat, petele de bătrâneţe de pe faţa defunctului, ca şi buzele deshidratate, m-au făcut să reflectez intens, asupra ravagiilor timpului, asupra fiecăruia dintre noi, şi că avertizmentele Dumnezeului NATURĂ, NU TREBUIE privite cu  o condamnabilă nepăsare fatalistă.

Nu mai reţin, dacă Goethe, la apariţia lui Napoleon, sau invers, ar fi exclamat, în semn de stimă, preţuire şi admiraţe,  ECCE HOMO!

Eu, însă, nefiind unul din aceştia, mă înclin memoriei românului SERGIU NICOLAESCU, EXCLAMÂND un cuvios, ECCE HOMO!

Madi şi Onu