Misoginism …

Moto: ” În sfârşit, egalitatea femeii cu bărbatul, a statuat-o tot o femeie, prin noua Lege a Pensiilor; dar se consideră că doar prin fraudă, a fost posibil ! ” –  Anonim Apolitic

 Cu ocazia unui articol de blog, am abordat o temă feministă. Se făceau aprecieri superflue în acest sens. În reacţie, în glumă, am spus: eu sunt cam revoltăreţ din fire, şi mă miră uşurinţa cu care judecaţi nenorocirea femeii, de a fi dat peste o bestie; eu cred, că “ghinionul masculin”, în soarta femeii, provine din buna ei credinţă, în speranţa de mai bine, din umanismul ei; este expresia cinismului divin; să fie oare, mă întreb naiv, urmarea mitului păcatului originar ? Ieri, vorbeam despre un zâmbet trist, care mi s-a părut, de-a dreptul atrăgător. Acum, cred că îl înfrumuseţa speranţa de mai bine !

Oare ce amar, îi declanşase această năzuinţă ? Iar zâmbetul amintit, era al unei trecătoare, nici frumoasă, nici urâtă, dar cu o expresie aparte a feţei, la care întrebându-mă dacă este frumoasă sau nu, mi-am spus, că poate era transfigurarea unei stări sufleteşti către care năzuia. Ceva frumos, oricum !  

Întrebat asupra expresiei “cinismul divin”, am precizat, că este o licenţă; în sensul dezacordului faţă de o stare fals cutumiară, de lucruri; am alte convingeri despre apariţia omului; înclin către varianta biochimică;  şi, fără a fi feminist, cred ca femeia este superioară barbatului, cu toate ifosele lui. Mai mult, apreciez că doar această superioritate, îi conferă capacitatea de a-l suporta; dar mai bine, n-ar avea-o. Nu sunt solidar cu bărbatul, în  închipuirea lui, şi recunosc afirmaţia, ca o stare implicită. Întrucât aserţiunea mea, a stârnit zâmbete de provenienţă misogină, iar câteva co-bloggeriţe, au reacţionat asupra respectivilor, în semn de detaşare şi de consolidare a aprecierii mele, am continuat jenat: “ca întotdeauna, când abordez tema, îmi regret clipa de nestăpânire”.

Îmi amintesc, de un prea convins misogin, care, voia să mă lămurească de inferioritatea femeii. L-am suportat cu greu, fiindu-mi peste mână să-i spun, că pe el, tot o femeie îl omenise; n-am rezistat şi i-am strigat: bine măi, dar despre mama, soţia şi fiicele tale, tot aşa gândesti ? “Absolut”,  mi-a răspuns avortonul !

Cunosc un alt caz, când nepricopsitul, îşi bătea săptămânal soţia, ca ea să ştie că el este şeful familiei. Am citit cândva o nuvelă, Indiana Passuk, în care într-un periplu polar, el, masculul feroce, îi reproşa ei, lipsa de rezistenţă. Într-un final, ea, extenuată,  s-a prăpădit. Ca râzătorul, să-i găsească la sân porţia ei de alimente, mâncată pe jumătate. Femeia, se sacrificase pe sine, să-i rămână lui, să supravieţuiască restului de drum. Rânjetul, i-a dispărut; avea dovada bicisniciei lui.

Nu insist, să nu frizez ridicolul. Nu mai continui şi dintr-o structură specială, care nu acceptă să nu fie înţeleasă, cu toată ponderea evidenţei, în această temă. Ca să schimb atmosfera penibilă, am întrebat pe o colegă de conversaţie  pe blog,  dacă sfatul dat, pentru a o ajuta, să se lase de fumat, a avut efect. Mi-a răspuns:  “Onule – păi,  îşi cam face efectul obligeana. Am început să zâmbesc mult mai des şi vorbesc din ce în ce mai…ortodox, să zicem. Mulţi m-au întrebat dacă mă ..sedez…; cu ţigările, le-am însfertuit…deci, e de bine… şi chiar îţi mulţumesc!” Cam târziu, am gândit,dar am trecut peste. La un răspuns, pe temă, al unei colege, şi care mi s-a părut, cam trist, am continuat: Colega, răspunsul tău, este încărcat de o tristeţe,  pe care nu mi-am dorit să o declanşez.

N-am să înţeleg însă, contextul cu eprubeta (ea, colega aprecia că mai bine o eprubetă, pentru împlinirea rolului femeii, decât un soţ infatuat în grandomania suficienţei); cândva, simţeam o milă sfâşietoare, faţă de necăjiţii sorţii, dar după un timp, am înţeles că sunt neputincios, ca şi împotriva cinismului unora, la fel de schilozi la minte şi la suflet (care-o fi diferenţa?). Sincer, mă simt depăşit; totul devine ipotetic, absurd.

N-am înţeles, şi n-am să înţeleg, de ce trebuie să fiu mai deştept decât soţia, decât vecina şi decât co-bloggeriţa, când fiecare spirit, îşi are TAO lui, care nu se întretaie decât în conjunctura unei competiţii profesionalmente justificate. Ba, eu consider, că veleitarismul este o criză manifestă a complexului de inferioritate, indus de o mentalitate generată de aceeaşi maladie: egotismul morbid, produs al educaţiei fără nici un discernământ, în care am fost crescuţi.

Pe această linie,  am deseori discuţii foarte interesante cu Wanda, nepoţica  mea, căreia-i dau un singur sfat: să nu te intereseze să fii mai deşteaptă decât alţii; tu să stii, ce trebuie să ştii ! Sau, dacă poţi mai mult, cu atât mai bine !

PS: Articolul, a fost scris, ca o reacţie la o asemenea manifestare, pe un blog, a cărui existenţă, a încetat. L-am lăsat, ca pe oricare ciornă, în convingerea că totul în univers, îşi are rândul şi locul său. S-a confirmat intenţia, acum câteva zile: când reputatul sebeşan, sau alba iulian Teo Negură a scris postul ” Trăiesc,  deci înjur ” (probabil prin parafrazarea aforismului latin “Cogito, ergo sum”). Nu despre acest post, scris reuşit, ca întotdeauna de inspiratul său autor, doresc să vorbesc, (autoironia ultrarafinată,îl scoate în afara oricărei incriminări), ci despre o concluzie personală, faţă de preocuparea mea feministă.

Anume, la poziţia “Like it”, s-au pronunţat ca atare, la momentul lecturii, opt persoane, din care, cinci femei (62,5 la sută). Nu mai spun despre comentarii, în care, stimatele Doamne, erau parcă uşor înviorate, de subiect. În convingerea mea, orice grosolănie, spusă fie şi delicat, din “vârful buzelor”,(precizez ferm: nu e vorba de postul amintit) este o dovadă de noncivilitate, care din păcate, ne caracterizează. În acest sens, nu mi s-a părut firească erudiţia Doamnelor, în domeniu. Să fie o nevoie spirituală românească ? Să ne fălim cu mojicia ?  În comentariul facut la Teo, vorbeam despre un amic, estonian, de la care, în peste doi ani, nu am auzit o singură înjurătură. O exista o altă formă de civilizaţie ? O anomalie educaţională ?   

? Ioan Ionescu