Motto:”Sunt unele lucruri pe care o femeie le pătrunde totdeauna cu mai multă agerime decât o sută de ochi de bărbaţi.” – Lessing
În semiobscuritatea după amiezii de iarnă, n-a văzut-o bine. A remarcat doar silueta înaltă, cu forme pline, rotunjite de vizorul prin care a zărit-o în timp ce se grăbea să intre în apartament. Cu gândul la cele văzute, regreta puţinul remarcat. Trebuie să aibă un chip drăguţ, îşi zice; care să completeze mlădierile molcome ale îmbierilor de vino-ncoa. Şi un zâmbet luminos, plin de căldura unor nebănuite promisiuni.
De când i-a văzut umbra, nu mai are linişte. Se plimbă agitat şi nesigur prin cameră, fără un gând clar. Brusc, îşi face curaj, se priveşte în oglindă încrezător, zâmbind şi spunându-şi ca într-un strigăt de victorie: ”Îmi place de mine, necondiţionat!”. Căpătase acest obicei din ziua când speriat de un eşec, a citit undeva formula respectivă, ca un sfat sigur împotriva stresului specific momentelor de ezitare. O ultimă privire în oglindă îl asigură că este pregătit pentru emoţia confruntării cu Umbra.
S-a autoinvitat la vecină, pentru a-şi limpezi mintea de obsesia curiozităţii care-l cuprinsese. Impactul primei impresii, a fost cel puţin neaşteptat. Un chip sobru, interiorizat, indicând fără dubiu, o fiinţă cu preocupări departe de cochetăria emoţiilor ocazionale. Bărbia are o gropiţă discretă, delicată, poate ca şi forţa sufletească pe care o degajă. Lipsa oricărui zâmbet, cu toată politeţea binevoitoare de pe faţă, ce exprimă degajarea celui sigur de sine, îl derutează şi necăjeşte. Nu asta era promisiunea iluziei ale cărei plăsmuiri l-au propulsat către acest moment. Nici cafeaua cu care l-a servit, un gest concret de bunăvoinţă şi o invitaţie la a se simţi bine venit nu i-a şters senzaţia de nedumerire incomodă pe care a perceput-o. A remarcat însă simplitatea naturală a gesturilor provenind probabil dintr-o conştiinţă de sine, specifică unor caractere puternice şi rare.
Este derutat de impactul contrastului dintre impresia vizitei şi impresia apariţiei meteorice a Umbrei. Desi viaţa îl formase în spiritul ferm al convingerii că “eternul feminin” este inseparabil de o superioritate, pe care doar naturaleţea o afirmă şi o consacră, nu se aşteptase la o confirmare atât de categorică. Sub efectul şocului a uitat să guste din cafea; la plecare s-a scuzat cu un zâmbet jenat. Ea i-a răspuns tot cu un zâmbet …amuzat însă. Faptul îl derută.
Ce-o fi aşa de amuzant ? Să fi simţit că-i, place ? Doar a fost destul de sobru ! Nu crezuse până atunci, că oamenii pot comunica emoţional, prin vibraţii ale sufletului, fără să-şi dea seama. Auzise, ca şi despre “dragostea la prima vedere”, dar nu le dăduse importanţă. Gândirea lui, restrânsă doar la aspectele corporale ale vieţii, nu realiza necuprinsul existenţei în universalitatea sa. Sceptic, îşi spune că Umbra nu-i pătrunsese sufletul. Însă, intuiţia, prudentă, îl avertizează: ”Nu fi atât de sigur. Poate fi începutul!”.
Stânjenit, cuprinde cercetător cu privirea chipul înseninat de zâmbetul neaşteptat. Alunecă pe deasupra gropiţei din bărbie şi poposeşte pe rotunjimile atrăgătoare ale coapselor pe care indiscreţia materialului pijamalei, le evidenţiază. Uitând de gândul care-l speriase, şi de o nouă autotrădare vibraţională, îşi spune: ”asemenea coapse, nu se pot termina decât cu genunchi demni de armonia locului ce-i aparţin: plini, rotunzi şi calzi”. Apoi: ”Mai ştii, poate că este chiar un început ?”
Brusc, o emoţie inefabilă, îi inundă trupul, încât nici nu observă, când părăseşte încăperea, fără să salute …
? Ioan Ionescu
Madi şi Onu Blog 