Motto: “Prietenul e al doilea eu” – Cugetare latină
Dornic să mă relaxez, m-am dus în vizită la prietenul meu cel mai bun, pe care-l alint cu numele de AMI …
Mă simt bine în prezenţa sincerităţii lui, atât despre sine, cât şi în ce mă priveşte. Are un fel ezitant, protector în a spune lucrurilor pe nume; cu o voce molatecă, estompată de grija de a nu leza, fiind convins că uneori, adevărul cel mai sincer, poate face mai mult rău decât cea mai mârşavă minciuna. După înseninarea care i-a acoperit faţa, înţeleg că mă aştepta să-şi descarce sufletul. Îi vin în întâmpinare, ca să-l scap de ezitările începutului.
– Hai, nu mă ţine pe jar ! Urmăresc efectul psihologic, adulmecând anticipat savoarea sensibilităţii destăinuirilor sale. Simt că are ceva intens; ar porni şi nu se-ndură. E grav, îmi spun eu; trăieşte o furtună sufletească. Îl ştiu năbădăios în pornirile sale intime, aşa că mă hotărăsc să aştept să-şi ia singur avântul necesar; este probabil ceva strict delicat, care trebuie respectat ca atare; şi, ce dovadă mai vie de respect decât aşteptarea delicată a deciziei lui de a-şi descărca sufletul ?
– Mda, să vezi ce mi se-ntâmplă ! Cred că începe o efervescenţă specială în viaţa mea cum n-am crezut a avea vreodată. Aşa ceva are loc doar când percepi existenţa, în toată frumuseţea deplinătăţii sale. Nici nu stiu: să-ti spun…., să nu-ţi spun…! Te-am aşteptat ca pe un zeu, căruia să-mi descarc sufletul, dar acum, mi-am pierdut curajul ! Să nu fiu penibil ! Îi înţeleg ezitarea, îmi stârneşte duioşie, cu nedumerire. Oare ce-l frământă ? Nu-l pot lăsa în agitatia, care parcă l-a cuprins ireversibil. Afişez un aer blazat; bine, poate nu-i aşa de important; hai să discutăm de-ale noastre, şi-om vedea apoi ce-ai vrut să-mi mărturiseşti; şi simulez vizibil, un gest de renunţare.
– Nu, nu, stai e tot de-a noastră; ba chiar de-a mea, specială! Este vorba despre ea;
– Da ? Şi cine-i ea, ce legătură are cu mine ?
– Cu tine, nu ! Dar cine-i prietenul meu ca eu însumi; nu tu ? Încep imediat, mi-am revenit: dacă n-ai auzi-o vorbind de nepot, moment când crezi că râde de tine, nu i-ai da vârsta pe care o implică existenţa unui nepot. Vocea, cu tonalităţi amintind de muntenii care-şi vorbesc de peste deal, şi mişcarea vioaie, fără odihnă, cu care se perindă prin faţa ferestrei întăresc impresia de nedumerire, cât şi atracţia care împinge către tainic. M-am obişnuit cu prezenţa ei; face parte din ritualul zilnic al vieţii mele. Dimineaţa, mi-o închipui năpustindu-se prin cameră, asupra lucrărilor pe care şi le-a propus în ziua respectivă. Apoi, uşa închisă încet, în urma căţelului pe care-l scoate la plimbare; după care, vocea mustrătoare la adresa acestuia, care se simte fericit de muştruluială; aceiaşi voce cu inflexiuni de metal, proaspăt scos din forme.
Căţelul îşi transmite bucuria printr-o lătrătură, aparent ameninţătoare, adresată trecătorilor de parcă întrebându-i, indiferent cine sunt aceştia: ”vedeti ce-mi face?”. Urmează timpul de plimbare; cât ? nu ştiu, dar din motive greu de precizat, eu mă aflu deja la geam, exact înaintea trecerii lor, din nou, prin faţa ferestrei mele. Şi, iarăşi uşa închisă discret, ca să nu deranjeze pe nimeni. Oare din ce mediu provine ? După câteva momente sau ore de dispariţie în intimitatea apartamentului de vizavi, unde locuieşte ca un sihastru, apare din nou; o aud după mârâitul vesel sau scâncit al căţelului, pregătindu-se să iasă din casă. Şi apare, năpustindu-se în trombă, spre un TICO, ales parcă pe măsura ei, de zici că maşina merge pe pilot automat.
Pleacă … Încotro, pentru cât timp ? Nu se ştie ! Presupun că depinde de toane, dar la cât o văd de hotărâtă în mişcări, n-aş zice. Revin, plimbă căţelul şi îl mustră, spre bucuria manifestă a acestuia. Şi, tot aşa, zi de zi, ani întregi, de când mi-a devenit vecină. Când ritualul zilnic nu se păstrează, poate din cauza concediilor sau deplasărilor în cadrul activităţii, spectacolul străzii, îmi pare anost şi trist; încerc să-l înviorez, imaginându-mi-o, dar nu este acelaşi lucru. Ştii, că am avut momentele acelea grele de sănătate ? Că după ele am avut o cădere psihică, exprimată printr-o tristeţe goetheană, ca în ”Suferinţele tânărului Werter” ? Absolut întâmplător în timp ce-mi făceam plimbarea de recuperare, ne-am întâlnit şi am schimbat câteva cuvinte, de complezenţă.
Întrebându-mă cum mă simt, i-am vorbit despre starea care mă încerca. Serios si grav, cu aceleaşi tonalităţi ferme, ea m-a mustrat că nu e-n ordine starea mea, şi mi-a promis o carte care să mă ajute. Şi atât. Spre bucuria mea, cu aceeaşi grabă cu care-şi desfăşoară existenţa, mi-a şi adus-o personal. O carte de suflet şi de caracter, asigurându-mă că lectura ei şi respectarea recomandărilor, mă va ajuta să-mi depăşesc starea depresivă de care m-am plâns. Gestul şi sfatul ei, m-au impresionat cum nu-ţi închipui. În sufletul meu s-a înfiripat o emoţie de gingaşă prietenie. Dar nu i-o pot exprima, de teama de-a nu o pierde.
Am dat doar curs plăcerii comune pentru un anumit gen de literatura si opţiuni, care m-au convins că nu am motive de îndoială în a-i vorbi deschis, şi recunoscător, despre rolul ei, jucat în redresarea mea sufletească; mai mult, întrezăresc perspectiva unei afinităţi aparte. Totuşi, nu îndrăznesc. O privesc atent, în aşteptarea clipei potrivite. Pare un sfinx, binevoitor, dar gata în orice clipă să lanseze o punere la punct, promptă şi ireparabilă. Sau mintea mea o zămisleşte astfel ?
Într-o zi, cu ocazia unei îmbrăţişări de felicitare, mi s-a părut că are buzele reci … M-a nedumerit cum un vulcan de energie, gata oricând să erupă, poate avea craterul rece. Mi-am zis că nu se poate, dar nu am îndrăznit să-mi infirm dezamăgirea. Iluzoriu, îmi închipuisem o căldură de tip oriental, inepuizabilă, în înfiorări misterioase, de nepătruns. Acum, însă, constat că fără o alchimie acceptată fiziologic, totul se năruie. Deci, ştii tot ! Oare, mă poţi ajuta ? Eu, în ceea ce mă priveşte, cred în alchimia sufletului şi, nu văd cum aş putea influienţa natura. S-a aşternut linistea. Ultimile cuvinte, AMI le-a rostit printr-un oftat dureros, din care am resimţit zbuciumul sau interior; dar, şi că nici nu-l pot ajuta decât cu o întrebare, poate puţin neroadă:
– Dar tu crezi că ea a simţit furtuna care te macină ? De unde ştii că nu vă sapă aceeaşi racilă: necomunicarea directă şi clară ?
AMI priveşte undeva, peste mine, iar în ochii săi, observ un licăr optimist. S-o fi hotărât oare, să comunice mai eficient ? Înviorat, îmi strânge puternic mâna.
– Când se va fi produs minunea sugestiei tale, îţi voi răspunde scurt: trăiesc !
Ne-am despărţit cu dorinţa reuşitei: eu, a sfatului dat; el, a Speranţei, că va fi primit un îndemn prietenesc, de viaţă.
? Ioan Ionescu
Madi şi Onu Blog 