ÎNVĂŢĂTORUL

În memoria tatălui meu, ÎNVĂŢĂTORUL !

 S-a petrecut în România. Am în faţă, caietul tatălui meu, cu Însemnări Zilnice. Scris, ordonat, citeţ, simplu, clar. Scriitură de învăţător. În câteva pagini, cum a ajuns în comuna Cârjelari, satul Ardeal, din judeţul Tulcea, ca director de şcoală. Vorba vine şcoală … O căsuţă simplă, de două camere pe un hol, cât să treacă lejer 2 persoane  sau înghesuit, câţiva elevi.  

Pentru că, o cameră din cele două, este destinată sălii de clasă, comună pentru cele câteva clase de şcoală, la care copii cătunului, prin grija autorităţilor judeţene, aveau ocazia să înveţe să scrie,  să citească, şi să socotească. Şcoala, o bucurie, de care copii locului, nu prea aveau parte, părinţii lor, preferând să-i ţină pe lângă casă, să-i ajute, într-ale gospodăriei: păşunatul vacii, sau câtorva oi, hrănitul şi adăpatul orătăniilor de prin  curte, îngrijirea frăţiorilor şi surioarelor mai mici, şi câte alte mărunţişuri, s-or găsi într-o gospodărie ţărănească obişnuită şi săracă. Cu suflet cald, plin de abecedar si sfaturi, pentru cei care încep o viaţă nouă, Învăţătorul  (care era şi directorul şcolii),  rămâne cu vorba în gât, de surpridere:  clasa,  aproape goală;  doar câţiva copii sfioşi, în faţa noutăţii  vieţii, oferite de sala de clasă !  Lecţia este scurtă, să nu sperie copiii de noile eforturi şi să-i îndepărteze. ”Un pedagog, învăţătorul, trebuie să se transpună în sufletul copilului, spre a-l înţelege, şi  să-l  apropie de noile preocupări”, povestea tata mai târziu, rememorând clipele intense, trăite în tinereţea acelor zile.

Îl ascultam cu emoţie, neştiind că ziua descrisă, va lua întorsături dramatice. Zelul tânărului învăţător, cu ceva peste 30 de ani, absolvent al Şcolii Normale din Tulcea, repartizat, conform celor de mai sus, va suporta încercări, destul de grele. După vizite pe la părinţii copiilor  de vârstă şcolară, rugându-i să-şi trimită  odraslele la carte, au urmat justificări, cum că, îi mai ajută la gospodărie, şi-apoi,  stupefiantul: ”nici noi nu ştim carte prea multă,  şi nu ne-am prăpădit”.  Cu astfel de convingeri părinteşti,  copiii n-au avut parte de şcoală.  

Ambiţiosul dascăl, nu s-a  lăsat,  şi a  a sesizat Inspectoratul Şcolar Judeţean Tulcea, care i-a amendat, fără ezitare. Legea, pare-se, era respectată, în acele timpuri, în pofida fandoselilor retrograde ale inculturii. Reacţia ţăranilor, a fost imediată. Învăţătorul,  se  întrecuse cu gluma.  S-a hotărât o plecare în cârdăşie, la Inspectoratul Şcolar,  să-l cheme la ordine, pe teribilul învăţător. Obiectul Jalbei,  scoaterea Directorului Ionescu,  din Şcoală;  altfel, ei pleacă din localitate. Inspirat, Inspectorul Şcolar i-a trimis acasă , spunându-le că gestul lor seamănă a rebeliune, împotriva Legii dreptului copiilor de a învăţa carte. Mai mult, să pună şi ei, mâna pe carte,  să ştie cum să se poarte în viitor. Efectul, spune tatăl meu, a fost neaşteptat.  Şcoala a început să funcţioneze, spre bucuria copiilor, care poate astfel, mai aveau si ei parte de copilărie. Pe acuns însă,  s-a declanşat o duşmănie mocnită, faţă de Şcoală, printre care, nu lipseau ameninţările cu moartea.

Dârzul Director, a luat măsuri. S-a sfătuit cu Şeful Postului local de Jandarmi. Încântat de vizită,  acesta, Plutonierul Hetea, i-a spus,  fără ocol: ”am cam mirosit şi noi, despre acestea; pot fi periculoase, dacă nu sunt prevenite; dar le puteţi linişti, într-o săptămână. Sfatul meu: vă cumpăraţi,  cu acte în regulă, un revolver, şi mai multe cartuşe. Şi,  în curtea şcolii, câteva zile, trageţi, în copaci, după vrăbii, sau ciori. În felul acesta, ei vor vedea că sunteţi înarmat, şi gata de apărare, în orice moment. Asta, îi va potoli !”  Mulţumit, de a-şi fi făcut un nou prieten şi aliat, Directorul, a aplicat neîntârziat, sfatul primit.

Efectul ? Câţiva ani buni, copiii s-au bucurat, de binefacerile şcolarizării, sub îndrumarea bravului meu tată, până când, nevoile Învăţământui Judeţean Tulcea, l-au solicitat într-un post şcolar, de mai mare răspundere. Relatarea, îmi aminteşte o întâmplare, mai recentă:  într-un cerc de studiu individual, dinainte de 1989, cineva s-a apropiat  de mine şi, prevenitor, m-a întrebat dacă nu cumva sunt fiu de învăţător. Surprins, i-am confirmat şi l-am întrebat cum şi-a dat seama. Mi-a răspuns …  ”şi tatăl meu a fost învăţător; şi am observat,  fără nicio infatuare, că noi,  copiii de dascăli, constituim o prezenţă aparte în societate, poate ca urmare a educaţiei primite”. Cu o înclinare pe măsura aprecierii şi ca un omagiu adus taţilor noştri, ne-am despărţit prieteni.

Ioan Ionescu – 12 .11.09