Copiii, învaţă şi de la taţi !

Moto: ”Orice bărbat poate deveni părinte. Dar e nevoie de dragoste pentru a deveni Tata” – Pam Brown

Vorbeam de cei ”7 ani de lângă mama”. În realitate însă, are şi tatăl influenţa lui specifică, în degustarea plăcerilor efemere ale vieţii. Discutând pe această temă, Geta, sora mea, îmi povesteşte următoarea istorioară: într-o vară, nepoţii mei după sora Marcela, fetiţă şi băiat, aflaţi la bunici, părinţii mei, sunt admiraţi de vecinii veniţi în vizită şi iscodiţi, cu întrebările de rutină: dacă ştiu poezii şi să cânte ceva. Nepoata, mai vioaie, răspunde cu un da apăsat, că ştie şi să cânte, şi începe, cu voce subţire, să îngâne o melodie, mai mult vorbită, cu cuvintele … 

“Iubesc femeia, de farmec plină …”

“Femei, Femei,
E plină lumea de femei nebune;
De ce v-aţi mai născut pe lume ?
Femei, Femei!”

În aplauzele ipocrit-entuziaste ale vecinilor, iar când, mama mea nu ştia ce să mai zică, nepotul prinde si el curaj: ştiu şi eu un cântec, de la mama şi tata; şi, fără nici o invitaţie, începe:

“Cioc, cioc, cioc, la poarta morii,
Cine bate prăguşorii,
Cocoşelul de Gheorghiţă,
Umblă după puiculiţă.”

Aceleaşi aplauze prefăcut entuziaste îl întrerup, spre fericirea lui,  care  nu mai ştia continuarea. Iar continuarea este:

“Cocoşele, cocoşelule,
Asear-ai venit târziu acasă,
Şi-ai uitat…, de Puica ta frumoasă.
Cocoşele, cocoşelule,
Puicii-i arde inimioara,
Tu colinzi în toată seara,
Cocoşele, cocoşelule !
Spune-mi Bade, vii nu vii ?
Mâine, vei îmbătrâni,
Puica nu te-a mai iubi !
Cocoşele, cocoşelule,
Colo-n vale.., la fântână,
Două fete spaală lână,
Una spală,  alta-ndrugă,
Şi-oi  face lui Neica glugă.
Şi iar refrenul:
Cocoşele, cocoşelule…,”

Povestindu-i întâmplarea, Marcela, izbucnind într-un hohot nestăvilit de râs, a găsit explicaţia… Soţul său, Costel, un om de-o probitate aleasă, seara, după servici, invita 2-3 prieteni, şi era fericit să asculte, la un pahar de vin, melodii cântate de sora mea, a cărei voce, necultivată, a ratat poate o carieră muzicală. În acest timp, copii, câte unul pe piciorul tatălui, aveau mica lor clipă de emoţie, ce s-a imprimat, spre deliciul musafirilor părinţilor mei. Din păcate, un diabet contractat pe fond de stres, l-a luat  timpuriu, dintre noi, pe Costel, lipsindu-ne de bucuria dragostei lui de viaţă. Au rămas melodiile, îngânate nostalgic, într-o retrăire spontană a minunatelor clipe petrecute împreună.

Preluată de la Marcela, melodia “Cocoşele, cocoşelule”, a devenit însoţitoare permanentă, în localul meu de taină , unde un cântăreţ modest, discret acordat de vioară, îmi înduioşa cina, pentru o porţie de mâncare.  Considerat de salariaţii localului, un fel de cerşetor, prezenţa mea în local, îi conferea un statut de demnitate; era prietenul domnului Director. Mâncau împreună. 

 PS: Apropo, de demnitatea omului sărman ! La plecarea  din localitate, în timp ce-mi luam la revedere,  Trubadurul meu, vizibil marcat, s-a aplecat, încercând să-mi sărute mâna. Stânjenit, mi-am retras-o, şi l-am îmbrăţişat. N-am să uit scena, care a urmat. Cuprinzându-mă în braţe, într-un hohot de plâns, aproape mi-a strigat: “ce mă fac eu.., fără  Prietenul meu ?” “ Prietenul meu !” 

Un adevărat titlu de nobleţe sufletească, de care am fost tare mândru …  

? Ioan Ionescu