Este 1 Mai, Sărbătoarea Primăverii, a oamenilor vii, care ştiu să se bucure ponderat de viaţă: să mănânce, să bea, să iubească, şi să spere în minunea viului. Surorile mele, Geta şi Marcela, din Galaţi şi Bucureşti, mă felicită telefonic, şi depănăm amintiri comuniste, încet, cu teamă, să nu ne audă anticomuniştii, să nu creadă, că nostalgia anilor frumoşi de viaţă, petrecuţi, fără cârteli, fără să ştim chipurile ceva despre fericirea celor din Lumea Libera, ar reînvia Comunismul sau pe Ceauşescu.
Ne-am amintit de excursiile la munte şi la mare, cu trenuri special organizate, în acest scop: făceam ascensiuni pe munţi, plimbări îndelungi pe cheiul mării, la Constanţa; plimbări cu barca, sau cu vaporaşul, în Deltă; ne bucuram de aromele îmbietoare ale micilor şi ale peştelui la proţap, ca şi ale frigăruilor suficient stropite cu bere şi vin, după puterea bilei fiecăruia.
Estrade special amenajate, pe care se desfăşurau, reprezentaţii artistice, muzică populară, fanfara militară, fără manele ! ; ce fiori ne cuprindeau; necontaminaţi de cinismul ipocrit, al parveniţilor deveniţi eroi, pe cuceririle Eroilor revoluţionari, din cimitire. Zile frumoase, trăite demn, făcându-ne datoria de a ne câştiga onest existenţa, fără arivism, fără cinism.
Evocând impresii, netrăite poate în nota mea şi a celor mulţi,ca mine, voi irita “părelnicii”, insignifianţi care, pentru a-şi justifica existenţa, ar fi în stare de tot soiul de papagalisme opiniale să nu dea voie celor mai demni ca ei, să-şi desfăşoare existenţa onorabila. Ziua de azi, îmi aminteşte de un film impresionant, căruia, simbolic, îi voi spune: ”Şi totuşi, viaţa continuă !”. Este un film de război, care prezintă atrocităţile războiului: bombardamente, distrugeri, moarte la tot pasul, victime nevinovate, pretutindeni.
Totul, cenuşiu, trist, pare condamnat dispariţiei. O secvenţă însă, mirifică, i-aş spune, apare pe ecran: un lan de grâu, înspicat, îşi unduie, valurile spicelor grele de rodul vieţii. La marginea lanului, o pereche, el şi ea, ţinându- se de mână, aleargă fericiţi, de-a lungul acestuia , se opresc, se îmbrăţişează, şi sărutându-se, după o scurtă ezitare, intră în lanul care-i învăluie, martor, discret şi decent, al zămislirii vieţii.
Iar secvenţa, ca într-un Imn de slăvire, adusă vieţii, se încheie, în cuvintele… “Şi totuşi, viaţa continuă !”
Madi şi Onu Blog 